Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








#ImpresiiSenzaţii. Obiectele ca mulţimile

        de Xenia Negrea

Recunosc, mă tem. Mă tem de puterea inerţiilor mentalitare, de fragilitate, de slăbiciune, de puterea infinită a preconcepţiilor, a gândurilor de-a gata. Mă tem şi mă enervez pentru că rigiditatea m-a scos fără greş şi fără rest din sărite. Dar cred. Cred cu puterea credinciosului.

Cred că firescul îşi vede de viaţă indiferent de energia cu care negăm. De exemplu, cred cu puterea credinciosului că nu putem determina noi nimic, dar esteticul singur ne ţine şi ne mântuieşte din această deznădejde. Cred că jocul secund, zvâcnirea inexplicabilului şi incontrolabilului („aşa mi-a venit”) e marea şansă pe care o avem să ieşim din bezna autosuficienţei. Să nu-ţi poţi reprima expresia pe care o simţi parte organică din lucru, adică cea mai aproape de imponderabila intenţie, e calea către o mai bună înţelegere a lucrurilor şi firii. Cu această bucurie am plecat de la DâlgArt, de la Final cut?, expoziţie semnată de Valentin Boiangiu şi Fergus Channon.

Am ţinut aproape de evenimentele Boiangiu, încă din 2007, de la vernisajul HomeAcasă, de la Muzeul de Artă din Craiova. Apoi, de când Valentin Boiangiu a clădit la Dâlga un spaţiu, un portal care se deschide vară de vară, cu fel de fel de perspective. Double Bill, Silent Manifesto sau The Present Occupier, de pildă, mi-au rămas aproape, ca momente/ happeninguri/ instalaţii/ expoziţii de neignorat, ca să nu zic memorabile.

Anul acesta a fost sub semnul întrebării. Cumva, parcă, după falsa certitudine a sfârşitului istoriei, semnul întrebării (re)devine marele semn al lucidităţii, al gândirii vii, alerte, eficiente. Întrebi şi te întrebi despre orice şi mai ales despre tine.

Ceea ce au propus Valentin Boiangiu şi Fergus Channon este o viziune plurifocalizată, dar cu egală grijă pentru coerenţă. Spaţiul şi timpul, autoreferenţialitatea, obiectele-conectori transistorici, mulţimea de oameni ca semn anistoric final al schimbării sunt nucleele de susţinere a întregului discurs plastic. Intrarea în spaţiul expoziţional presupune să trecem întâi prin vălul autoreferenţialităţii. Astfel, obiecte pe care le vom regăsi mai târziu instalate ni se relevă din capul locului prin reprezentarea artistică, într-un joc de reflexii care te împinge să reiei pur şi simplu traseul contemplativ. De altfel, găsesc că reflexia şi refracţia sunt firele de pânză pe care se ridică întreg conceptul Final cut?. Imediat după acest văl, după această incantaţie, îmi vine să spun, suntem conduşi treaptă cu treaptă spre creasta ideii, pe urmele unei viziuni cratylice asupra istoriei.

Prima treaptă, prima fereastră, este ansamblul walking&drawing, adică extrem de inspirata tehnică a lui Valentin Boiangiu. Walking&drawing este procedeul prin care călătoria lucidă, atentă, este captată în desene-martori ai dialogului altfel imperceptibil dintre conştiinţă, hazard şi lumea vizibilă.

Următoarea fereastră se deschide deasupra unui spaţiu pe care trece timpul cu tot cu întâmplările pandemiei COVID, oamenii, gesturile si obiectele sale. Ieşim optimişti, graţie unei subtile simetrii surprinse între renaştere şi desanturile amicale. Ansamblul acesta este contrapunctat de un altul, într-un joc de reflexii, care tematizează înfăptuirea interdicţiei. Fluiditatea obiectivă temporală este contrabalansată de insistenţa interdicţiei. Imaginea obţinută este dramatică şi răvăşitoare. Arbori, obiecte de mobilier, leagăne şi orice fel de verticalitate se transformă în suport al interdicţiei pandemice. Este admirabilă subtilitatea decupării imaginilor despre lupta mută, dar încrâncenată, dintre obiecte şi omul înspăimântat de moarte.

Partea inferioară a simezelor este ea însăşi o treaptă. Aici îşi găsesc locul reprezentări ale unor obiecte de mobilier stradal, ale în general dispărutelor ghivece supradimensionate din beton, prizoniere într-un spaţiu în care timpul nu a încremenit. Triviale, ignobile, grosiere cândva, acestea încep să capteze din ce în ce mai mult din substanţa timpului. Acesta mi-a apărut ca un al doilea nivel al profunzimii discursului plastic din Final cut?: obiectul-conector transistoric. Obiectele – această adevărată armată care ia în permanenţă cu asalt ceea ce ni se pare că suntem –, se încarcă de sensul pe care timpul şi ochiul potrivit li-l dau. M-am bucurat de o astfel de idee, dar şi mai mult m-am bucurat că nu am simţit nicicum nuieluşa moralităţii (?), umbra anihilantă a vreunui amvon închipuit. Contemplăm pur şi simplu un fel de „lumea ailaltă a obiectelor”, reală, palpabilă şi într-adevăr mântuitoare. Mici jucării, mici obiecte casnice găsite printr-un oarecare talcioc deschid un discurs care nu are nimic de-a face cu nostalgia cutărei şi cutărei vârste. Obiectelor banale până la invizibilitate le este recunoscută această rezervă de substanţă temporală, această disponibilitate de a face sens strălucit în alt timp, în altă lume, în alt spaţiu ideologic, de a se încărca de sens, dar şi de un alt fel de frumos pe măsură ce rezistă întâmplător în timp. Am văzut în ele zorii consumerismului sălbatic (?), după cum am văzut dorinţa de joc şi dorinţa de a fi în oglindă cu ceilalţi, pentru că multe dintre obiecte sunt adevărate bucăţi de oglindă în care se întâlnesc lumi ideologice altfel ireconciliabile.

În cele din urmă, omul. În fapt, mulţimile de oameni culese pictural din pagini ale cotidienelor de demult, mulţimi catalizate de marile evenimente ale istoriei, ajung să contrapuncteze de pe simeze instalaţiile de obiecte.

Fiecărui nivel de cunoaştere, adică de sens provizoriu, îi corespunde un obiect, o culoare, un context şi un nume, după cum lui acolo îi revine un atunci, iar lui aici, un acum. Iar ochiul artistic priveşte înapoi şi scoate la suprafaţă iţele discrete, dar imuabile, ale necesarului. De aceea, Final cut? a fost pentru mine un elogiu adus semnului întrebării, un elogiu schimbării şi rezistenţei, prieteniei şi supradeterminării, care nu trebuie să fie neapărat o persoană, ci însăşi firea lucrurilor.


© 2007 Revista Ramuri